În sfeșnice lumini de ceară
Cum tremurau cu roșii dungi,
Pe mare luna-ntinse iară
Năvod de-argint cu fire lungi.
Ne-aduse-n talgere pe masă,
Cu ochi brumând talaz străbun,
Veniți din verdea lui mătasă:
Lufar, guvidii și barbun.
Priveam uimiți cum odihnește
Lumina sfântă peste ei,
Cum lumii noastre îi răpește,
De taină marii tot mai grei.
Sensul versurilor
Poemul descrie o cină cu pește într-o atmosferă mistică, unde lumina lunii și a lumânărilor creează o legătură între lumea terestră și tainele mării. Peștele devine un simbol al frumuseții și misterului naturii.