Pe scrin, păstrând privirea ei vie, au rămas
Pe galbena gazetă ce-ncremenește anul.
Odaia de-altădată mi-arată talismanul:
Iau ochelarii morții și-i pun sfios pe nas.
Prin abureala vremii nu s-a schimbat nimica,
Doar pozele din rame vechi au întinerit…
Dar din adânc de-oglindă în față, mi-a zâmbit
În jilțul ei — ca-n vremea când eram mic — bunica.
La geam foșnește plopul sau pașii au foșnit?
Prin ușa zăvorâtă „ei” intră în odaie.
E o fetiță: Pia, cu bucle: Niculae…
Dar cine e băiatul acela liniștit?
Bunica-i dă pe frunte, blond, părul la o parte…
De ce se uită astfel la mine? Nu-l mai știu…
Nu vreau să-l știu… nu pot să-l știu… E prea târziu!
De omul chel și rău, rămân legat pe moarte.
Sensul versurilor
Piesa explorează amintirile legate de bunica, folosind ochelarii acesteia ca portal spre trecut. Naratorul se confruntă cu imagini din copilărie și cu o legătură inexplicabilă cu un personaj misterios, sugerând o conexiune karmică sau un destin implacabil.