Biserica, în noaptea albă cu zarzării-mprejur în floare
Și cu poleiul lunii pline pe aripe de heruvim,
Uitată-n fundul mahalalii – în liniștea-ți mântuitoare
Primește, din grădini de vară și patimi, singur să revin.
Pe turla ta lucește luna cu bruma ei ca o beteală..
Copil sfios mă lasă, tainic, să-ți calc pe prag ca pe-un hotar.
Să piară dorul de femeie, viclean, sub sfânta zugrăveală
Și inima mi-o fă să fie pe-altare limpede pahar.
Dar dacă sufletul din mine, bolnav suflet, n-o să piară
Cu tencuiala ta curată un rai de proaspete văpseli –
Cu barbă ninsă, bunul preot se roagă pentru el în tindă
Și vede îngerii în preajmă-i cu pene lungi de rândunel.
Și dacă birji îmi duc prin noapte, ca-n negre bărci de voluptate,
Iubirea trecătoare-n care mi-am otrăvit vecia mea
Tușind, mai stă paracliserul bătrân, cu mâini cutremurate,
S-aprindă la icoane cerul: sfânt lângă sfânt, stea lângă stea.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o căutare a refugiului și a iertării într-un cadru religios. Naratorul se întoarce la biserica din copilărie, sperând să scape de dorințele lumești și de povara păcatelor. Biserica devine un loc de purificare și de regăsire spirituală, unde se caută alinare și împăcare cu sine.