Hrisoave, pergamente şi hărţi, nu mai ceti:
Clădeşti cu-aceleaşi slove, oricând, orice ştiinţă.
Nu-ţi legăna durerea cu ritmică silinţă:
Un alt poet va spune poemul ce nu scri.
Nu căuta iubirea născută din dorinţă:
Cu flacăra sporeşte, cu fumu-i va pieri.
Platonică iubire, eternă n-o dori:
Nu razemi vecinicia pe-a inimii credinţă.
Cu mugur nestatornic se-mbracă primăvara,
Şi rozele prin care se-mpodobește vara,
Vor troieni petale la toamnă pe cărări.
Deci lasă-nţelepciunea şi părăseşte dorul:
Nu ştie, când porneşte cu ziua călătorul
Pe drumul lui ce floare l-aşteaptă-n înserări.
Sensul versurilor
Piesa îndeamnă la renunțarea la căutarea obsesivă a înțelepciunii și a iubirii ideale, acceptând efemeritatea vieții și frumusețea clipei prezente. Sugerează că adevărata valoare se găsește în experiența directă, nu în acumularea de cunoștințe sau în idealuri neatinse.