Palpită lămpi, spre ziua stingându-se. La geam
Privești nemărginirea orașului, din care
Ca ieri se naște astăzi în uruit de care
Orașul unde-n vremuri alăturea plângeam.
În gama monotonă de fabrici și de uliți,
Ce zilnic răspândește și iar absoarbe-n ea
Aceeași omenească silință ce nu vrea
Să frângă pentru vise biruitoare suliți.
Afara străduința noroadelor se-mbată
Lovind pe nicovala metalul dur și clar —
Și pulsul surd al muncii începe iar să bată
În piepturi și-n motoare: nostalgic, ritmic, rar.
Dar sus, sus prin spirale de fum, spre răsărit
Se-nalță-un zbor și suie pe scări de armonie.
Cetatea-n trepidare de fier n-a bănuit
Ca, slobod, sparge cerul un viers de ciocârlie.
Când singur, pururi singur, te-ncerci în zori de zile
Să prinzi scântei de versuri cu griji de alchimist:
Presari cenușa numai, pe înnegrite file
O, aripi spre lumină! O, lut masiv și trist!
Sensul versurilor
Piesa descrie un oraș industrial și viața monotonă a oamenilor, dar și apariția inspirației și a frumuseții (ciocârlia) care sparge monotonia. Poetul caută inspirație în mijlocul acestei realități, aspirând spre lumină.