Bunicul meu aici se odihnea odată.
Pe banca de lemn rustic așază-te și tu,
Fetița mea, pe locul în care-n vremi stătu
Și mama — o fetiță ca tine — cu-al ei tată.
Privește dealul unde trăirăm în trecut,
Și capul drag pe brațu-mi proptit, așa, ți-l lasă.
Încape toată via și vechea noastră casă
În sufletul tău tânăr din alte vremi făcut.
Departe pe zăvoaie un tren își pierde fumul
Ca o năframă care se schimbă-n porumbei..
Nu fumul, viața piere — și pașii mei mai grei,
Ecou de-acum, urmează pe-ai tăi ușori pe drumul.
Pe care și bunicul cu mama-mea venea.
N-auzi cum sună pașii lor de odinioară?
Pe sub castanul mare, în seara ce coboară,
Să-i așteptăm să vie cu noi, fetița mea.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri legate de familie și de trecerea timpului, prin ochii unui tată care își amintește de bunicul său și de mama sa, împărtășind aceste amintiri cu fiica sa. Este un moment de conexiune între generații și o reflecție asupra efemerității vieții.