Ion Pillat – Cântecele Stepei

I.
În zori pe stepă.
De-acuma uită omul ce-ai fost şi, pentru-o clipă,
Fii numai aşteptarea fiorului divin.
Deodată eşti beţia ce n-o dă nici un vin,
Şi sufletu-ţi pătrunde – ca-n ceruri o aripă –
În stepa răscolită de vântul aprilin.
Mirosul, pipăitul, auzul şi privirea
Se-aruncă deopotrivă pe cele patru zări.
Eşti ritmul ne-ngrăditei şi singurei cântări,
Talazul ce-nverzește urmându-şi unduirea,
Mireasma îmbibată de vis şi avântări.
Eşti simţul nesfârşirii, fiind un fir de iarbă,
Eşti oceanul humei, fiind al lui corsar.
Eşti călăreţul galben, eşti albul armăsar,
Albastru depărtare, şi-ntrecerea lor oarbă.
Eşti cântecele stepei, eşti suflul lor barbar!.
II.
Aş vrea să fiu Oigur nomad,
Călare-n vânt să mă avânt,
Şi noaptea prin păduri de brad
La Selenga să-ncerc vad
Poporul meu ne-nfrânt.
E ura-n pieptul meu de lup:
Aş vrea pe stepe fără drum
Oştiri cu ghioagă să le rup.
Cetăţi, ce pline ca un stup
Trăiau, – să fie scrum!.
Cu flamură de sânge-n steag,
Aş vrea să calc în Turkestan.
Tu, fata craiului pribeag,
Spre întâlnirea celui drag
Să vii cu lung chervan.
Aş vrea, când ies cumplit prin zări,
Să tremuri toată ca un prunc,
Să cazi cu trupul pe cărări,
Şi cum ceri milei îndurări,
Pe cal să te arunc.
Şi-n Samarkanda ca-ntr-un cort,
Cu pradă-mi vie prinsă-n şea,
Să intru-n trup. – Iar stând ca mort
Norodul vadă cum îi port
Stăpâna lui şi-a mea!.
III.
Când ai un cal în spume
Şi suflet de pribeag,
A ta e-ntreaga lume
Din Kitai în Buceag!.
Se-ntinde-stepă, creşte
Din zări în zări pustii..
Sfârşit nu se zăreşte
Şi început nu-i ştii.
N-ai cort rotund de piele,
Nici izbă grea de brad,
Şi dormi flămând sub stele,
Nețărmuit nomad.
Şi-n vis te vezi, nebune,
Stăpân pe Kandahar.
Pe când spre zi apune
Lin cornul selenar.
IV.
Se-aprind luceferii, se-aprinde
Pe stepă luna s-o colinde;
Şi-un aprig dor, păgân mă prinde
Să sar în şea.
Al meu e cerul şi pământul!
Călare nu m-ajunge vântul,
Şi cine-mi va opri avântul
Pe stepa mea!.
Nu stelele ce-or să apună,
Nici răsăritul viu de lună,
Ci stepa, stepa mea nebună
O voi cânta.
Nebiruită ca o mare
Prin zări se-afundă şi dispare,
Şi sufletele rătăcitoare
N-o pot uita..
V.
Creşte, scade, piere
Stepa mişcătoare.
În apus de soare
Sufletul mi-l cere.
Caii se frământă,
Muşcă de zăbale;
Sotnii sute-n vale
Voiniceşte cântă.
Una câte una,
Suliți lungi întinse,
Peste ierburi ninse
Vor porni cu luna.
Ce oraş nălucă
Le-a clădit în zare
Stepa vrăjitoare,
Dorul lor de ducă?.
VI.
Ţi-aducem cal, un steag, un arc
Şi câmpul fără zări ca apa,
O, lasă plugul, zvârle sapa
Şi fii al stepelor monarc!.
Aruncă strigăt de război:
Viteji veni-vor cu grămadă.
Ridică-ţi către zare spadă,
Şi-n cerul ei să pieri cu noi!.
Neam slobod cu ereţii-n vânt,
Noi toţi păstori de herghelii,
Te-alegem Hatman să ne fii,
Să voinicim pe-acest pământ.
Ţi-aduce cal, un arc, un steag
Şi stepă. Nu-i auzi chemarea?
Va fi a ta, căci e ca marea
Şi se dă toată celui drag.
VII.
Din ierburi creşte fremătare,
Se lasă noapte şi uitare,
Şi hergheliile, în zare
Dispar.
Un cântec, prelungit agale,
Răsună trist din vale-n vale,
Îngână dragoste cu jale,
Şi rar.
În stoluri lungi se duc cucoare..
Iar după nori sfios răsare
O lună parcă de ninsoare
Şi-o stea.
Şi brumă de argint se lasă..
Ce albă-i stepa mătăsoasă!
E oare-n lume vreo mireasă
Ca ea?.
VIII.
Pe şesul nins fără ninsoare,
Cresc codri desfrunziţi sub lună
Sau suliţi, pâlcuri, se adună
Pe stepă oare?.
O, suflete, te prind călării!
O, suflet, tremură, căci iată
Cum vin prin iarbă nearată
Haiducii zării.
Cazacii, vântul: cot la cot..
Cazacii: scară lângă scară,
Vârtej, potop.. cu suliţi ară
Văzduhul tot..
O, suflet, vânător de vise,
Te lasă-n urma nălucirii
Pe stepele închipuirii
Întredeschise.
IX.
Pe stepa legănată de vântul primăverii
Legaţi-vă iubirea de inimi şi de şea,
Ca o dorinţă surdă, pitită, a panterii
Când vede cerbul negru pe câmpul alb de nea.
La pândă, la pândă,
Oigur lângă Oigur!
Şi stepa împrejur
Cu iarba ei plăpândă..
La pândă, Oigur!.
Pe stepa nemişcată sub jar aprins de vară,
Legaţi-va izbânda de suflet şi de-oblânc,
O, cei de-un neam cu lupii ce-n liniştea lunară
Pornesc pe stepa largă de dorul ei adânc.
Călare, călare,
Oigur lângă Oigur!
Şi stepa împrejur
Sporind din zare-n zare..
Călare, Oigur!.
Pe stepa argintată de bruma toamnei sure,
Legaţi-vă norocul de inimi şi de şea.
Uitaţi-vă că-n zbor săgeată veni-va să vi-l fure,
O, voi, stăpânii morţii, dar stăpâniţi de ea.
‘Nainte, ‘nainte,
Oigur lângă Oigur!
Şi stepa împrejur
Cu visul ei fierbinte..
‘Nainte, Oigur!.
Pe stepa troienită de-a iernilor urgie,
Legaţi-va mormântul de suflet şi de-oblinc,
Când corbii de pe ceruri de sânge, reînvie
Întunecând amurgul cu norul lor adânc.
La moarte, la moarte,
Oigur lângă Oigur!
Când stepa împrejur
La toţi ni se împarte,
La moarte, Oigur!.
X.
Mi-ai ars coliba de cioban,
Şi turmele mi le-ai răpit,
Strămoşii mi i-ai necinstit,
Iubita, tu mi-ai pângărit,
O, Timur Khan!.
De-un neam acum cu lupul sur,
Trăiesc ca lupul pe pământ..
Azvârl din arcul meu răsfrânt,
Urlând, săgeata mea în vânt,
O, Khan Timur!.
De trece-n zare vreun chervan,
Îl jafuiesc după-al meu plac.
Ce-mi pasă dacă-n iarbă zac
Atâţia morţi pentr-un cazac,
O, Timur Khan!.
Va răsări şi ziua, jur,
În faţa mea când tu vei sta,
Când ghioaga mea şi ghioaga ta
Cu dor de sânge vor lupta,
O, Timur Khan!.
Dar, ne-nfrânatul meu cârlan
Goni-va negru-ţi armăsar,
Obrazul tău va fi de var,
Şi pieptu-ţi roşu ca un jar,
O, Timur Khan!.
Şi stepa toată împrejur
La strigătu-mi va tresări..
Cu dânsa, slobod, m-oi iubi,
Uitând de oasele-ţi pustii,
O, Timur Khan!.
XI.
Înmlădierea largă a stepelor oigure
– Întrecerea nebună de iarbă şi de cer –
Ce-n zori de zi se naşte cu freamăt de pădure
Şi prin amurguri scade armonizând murmure,
Dorinţa mea de ducă şi calul meu o cer.
Plugarii să rămână în strâmtele bordee!
Tu, suflet fără margini, spre nesfârşit mă du
Pe stepă legănată de-nalte graminee,
Căci numai stepa poate nomadului să dee
Beţia voiniciei ce-n ziduri se pierdu.
Cazac rănit de moarte cu sângerândă rană,
Călare ostăşeşte de suliţi biruit,
Nu vrea culcuşul, ţeapăn întins sub sfânta strană,
Sub crucea, prăvălită greoaie ca o stană,
Ci iarbă vreau să-mi cânte cu val neliniştit.
Din huma mea trupească să crească-albaştri scaii
Când gândul lumii suie pe ceruri sinilii..
Şi poate printre stele vor căuta Nogaii
– Povestitori de basme şi păstorindu-şi caii –
Privirea mea stelară veghind pe herghelii.
XII.
Noaptea pe stepă.
GREIERII
Ţârâie greieri.
CÂRD DE COCORI
Ţipă cocorii.
AMURGUL
Amurgul ce moare: cer numai şi zare.
VÂNTUL
Vânt nebunatec, sălbatec.
NORII
Trec norii:
Repezi corăbii prin limpede aer
Pierind.
IARBA STEPEI
Freamăt de aripi, şoptire şi vaer
Se-ntind.
STEPĂ
Şi stepa boltită în zare ca marea,
Şi stepa uitată revarsă uitarea.
NOAPTEA CE VINE
Chervanul se-opreşte. Adorm călătorii,
Şi focul trosneşte.
CARD DE COCORI DE DEPARTE
Ţipă cocorii..