În soarele amiezii rotesc încet ereţii.
Prin stânci adoarme Tagul cu ape de metal.
Prin munţi pleșuvi arinii pasc praful şi scaieţii.
Din stânca vremii creşte Toledo vertical.
Un gând de piatră-nfruntă viaţa pe vecie,
Tot verdele din lume aicea a pălit.
Credinţa din cenuşe uluitor învie
În suflet singuratic pe-un munte pustiit.
O, numai suflet şi blocuri de tăcere.
Toledo, numai piatră, încremenit auz
Când inima-n cunună de spini pe Domnu-l cere
Pe crucea răstignirii de veci, în Santa Cruz.
În umbra mănăstirii El Greco îţi dă harul:
Toledo reînvie în contele Orgaz.
Dar un monah şi-a mistuit tot jarul
Din ochi. Şi te priveşte cu moartea pe obraz.
Sensul versurilor
Piesa descrie orașul Toledo ca un loc încărcat de istorie, credință și o melancolie profundă. Se explorează contrastele dintre viață și moarte, frumusețe și pustiire, eternitate și efemeritate, surprinse prin imagini puternice și referințe culturale.