Uriaș îmi apare totul – doar mintea
unui romantic nebun ar putea să-l cuprindă –
Mater Deorum! infinitezimalul însuși
văzut prin ale morții ocheane
îmi deveni obsesie.
Nerenunțând la câte fără nume,
s-ar crede că nu am iubit
și nici nu am urât cu-adevărat,
mai treacă – zici – și se întâmplă
cum se întâmplă, sau cum se spune că a fost
(îndepărtându-ne de cuvinte, disprețuindu-le,
ne îndepărtarăm de esență).
Drumul era unic, însă mulți
se rătăciseră-n ei înșiși
(cei dispăruți vor fi înțeleși –
dar când imaginea despre noi
va fi reală, când ne vom fi stins,
câți – și de unde – să vadă?).
Uriaș îmi apare totul – până și
inexistentul –
iar această formă a demenței
dorința de a recompune
lumea sau paradisul
mă neantizează.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de obsesie și reflecție asupra morții și a existenței. Vorbitorul se simte copleșit de vastitatea tuturor lucrurilor, chiar și a inexistentului, și de dorința de a recompune lumea, ceea ce îl conduce spre neantizare. Există o meditație asupra pierderii esenței prin îndepărtarea de cuvinte și o întrebare asupra cine va înțelege sensul vieții după ce aceasta se va stinge.