Cascadele se aruncă-n afund
Ca niște albi, nărăvași armăsari
În vârtejuri de spume și curcubeie.
Ca la un semn, în adâncuri
Cu picioarele dinainte întinse zvâcnesc.
Își frâng, ah, albele picioare.
Mor apoi, în liniștea stâncii
Și-n ochii lor, acum stinși,
Ca de gheață, se oglindește cerul.
Sensul versurilor
Piesa descrie cascadele ca pe niște ființe vii care se prăbușesc și mor, reflectând efemeritatea vieții și frumusețea tragică a naturii. Imaginea cascadei devine o metaforă pentru ciclul vieții și al morții, cu un accent pe finalitatea rece și liniștită.