Îți amintești de-acel cântec dintr-o plimbare-n seară,
când se-aprindeau focuri sub pini?
Îți amintești de corturile cercetașilor,
de verișoarele primăverii-n jurul fântânii
care puneau greieri în cutii de chibrituri,
ne închideau cărțile și ne-nvățau să râdem?
Oh, iată, ceața acoperă câmpiile,
cum acoperi cu o husă albă
pianul rămas de la mama,
iar pisica s-a ghemuit pe canapea, privind covorul decolorat.
Deasupra tăcerii noastre soarele-abia se zărește
– un tablou spălăcit, o marină, peste fumul clubului,
Acolo, pe peretele vânăt, și nimeni nu-l vede –
fanți gârboviți și-ncearcă norocul;
ca imaginile iernii – damele
zâmbesc imperceptibil ca doamnele de provincie
când vilegiaturiștii se-ntorc acasă,
iar ele rămân atât de sigure.
Fante de spațiu – o, într-adevăr, spada
rămasă-atârnând de cuierul coridorului
cât timp va rămâne acolo, ac de ceasornic al timpului
pierdut în praf?
De-atunci nu s-a întors fratele nostru,
iar uniforma lui de marină de ani de zile e-ncuiată-n cufăr.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri nostalgice din copilărie și tinerețe, contrastând cu prezentul marcat de tăcere și pierdere. Obiecte și imagini simbolice sugerează trecerea timpului și absența celor dragi.