Iacobuş Leonard – Majestatea Sa

Majestatea Sa.
Fost-au zori
Ce nu au cunoscut apus,
Și un soare blând
Urcat pe boltă sus!
A fost lumină fără întuneric,
Și raze colorate
Ce străluceau feeric.
Iar majestatea sa
Privea din turnul ei înalt,
Și plină de încântare
Zâmbea!
Nimic și nimeni însă,
Nu o puteau chema din cerul ei
de sus,
Ce are răsărit,
Dar nu cunoaște apus.
Însă trecând pe lângă dealuri
Și codrii întunecați,
Prin ale morții valuri,
Ajunse un jun călare.
Și spre a lui mirare
Avea în fața lui
O oază de încântare!
Poiană minunată
Cu-n râu ce duce roată
Pe lângă floricele,
Și turnul printre ele.
Privea nedumerit
Crezând că-i părăsit,
Nu era cale de-al urca
Așa că-n iarbă s-a culcat
Și-a adormit.
Dar majestatea sa ieșind la a ei
fereastră
Văzu pe tânăr, cu-al său cal,
Dormind adânc pe iarba crudă.
Zâmbind duios,
Cu ochii-i dulci
Le glăsui celor de jos.
-Pe iarba ce v-ați așezat
Picior de om n-a mai călcat
Așa că mergeți negreșit
Îndată, de unde ați venit,
Și nu priviți ‘napoi!
Junele auzind acestea
Simți că nu-i place povestea,
Și căutând a ei privire
Simți în piept o tresărire.
-Noi am urmat mereu lumina,
Și de departe am venit,
În vremuri grele am poposit,
Căci am plecat să o căutăm
Pe majestatea sa, Regina!
Fior puternic străbătu
Și pieptul, dar și mintea ei,
Dar zâmbetul ei minunat
Pe față i s-a luminat.
-Rămâi pe pace, fiindcă ea
E lângă soare, și va sta
Cu el pentru a-l lumina!
Iar ea atunci pe el privi,
Și mult prea dulce îi zâmbi
De acolo sus, din turnul ei,
Privirea-i astfel îl alină
Și îl cufundă în lumină
Căci a găsit pe-a lui Regină.