Iacobuş Leonard – Obscuritate

Plimbându-se un vânt de toamnă,
Pe lângă salcia ce plânge,
Văzu o lacrimă de sânge
Sub ochii celei ce o varsă.
Iubirea e irațională,
Asemenea sutelor de ploi,
Ce se aruncă peste noi,
Și ne doboară ca o boală.
Există inimi care poate nu se mai găsesc
Și buze reci care așteaptă stingherite,
Știind cu-nflăcărare că au fost menite,
Să-nchidă alte buze reci, ce se lipesc.
Prin marea asta de nimicuri,
Caut și eu rătăcitor,
În goana, privirilor,
Chiar ai iubirii picuri!
Căci printre pomii-nmărmuriți,
Treceam adeseori,
Mergeam nestingherit și parcă,
Tot simțeam,
Că liniștea domnea, iar eu știam,
Că dintre tufele spinoase,
Pot crește și flori.
Cer înnorat, vânt domolit,
Părând că singur ești, cu timpul care,
Aruncă-n preajma sa
O greutate-atât de mare,
Iar ea văzându-te te-a ocolit!
Poți trăi secole cu-acest gând,
De-ai vrea să mori, nu ești lăsat,
Brusc ești împins de soarta grea
Și limitat,
Să stai cu sutele de ani,
În fața unui rând.
De-ncepi să fugi, cândva în timp,
Tot vei cădea,
Te temi deodată de solitarism,
Rişti să postezi figuri
De-un înghețat cinism,
Sperând că va veni din cer, spontan,
Chiar ea!
Oprindu-te în fața ei, se poate
Că nu vei fi capabil s-o săruți,
Ori nu vei ști de vrea să o asculți,
Și tot pierzându-ți vremea cu regrete,
Vei realiza că ai în fața ta Obscuritate.
Nu îi pot spune suferință,
Timpului ce a trecut,
Însă atât de rău îmi pare,
Că n-o pot lua de la-nceput.
A fost un vis, plăcut, se pare,
Ce nu părea să fi sfârșit,
Scăpând din lumea asta mare
Îmi pot da seama c-am greșit!
Căci neputința ce-o aveam
Mereu pe-acest pământ,
În vis eu nu o mai simțeam,
Fiind spulberată de-un cuvânt.
Simțeam că parcă,
Nu voiam să mă trezesc,
Și dându-mi seama,
Mă tot plimbam prin Paradis,
Mă despărțeam încet, încet,
De tot ce-i omenesc,
Voiam să evadez pe veci,
Voiam să nu mai ies din vis!
Și de ce nu?!.. să nu fi vrut?
Doar să fi fost nebun..
Gândindu-mă la ce-am avut,
La tot ce-i mai frumos și bun!
În orice clipă, doar cu ea,
Prin orice loc de-aș fi trecut
Zâmbeam tăcut, și ea zâmbea,
Totul era așa plăcut.
Dar mă trezeam, ce suferință!
Fiind nevoie să revin,
La viața mea de neputință,
De lungi regrete și de chin.
Ce lungă pare noaptea!
Ce taine mari ascunde!
Punând capul pe braț,
Adorm și cad în vis,
Și umblu ne-ncetat
Și-n inimă-mi pătrunde,
Sublima mea fecioară,
Ce stă prin Paradis!