Iacobuş Leonard – Când Norii Se Unesc Cu Pământul

Dinspre apus adie vântul
Ce-a dus cu el chiar mii de ploi
Și-aduce-n foaie aici cuvântul
Ce ne desparte pe-amândoi.
Căci un miracol pot să-l cred
Dar nu-l pot înțelege,
Nu sunt capabil ca să-l cuget
Și nici să aflu ce anume-i
Făcut să ne lege..
Căci pe la început de vară,
Când îmi vedeam de treaba mea
Tot învârtindu-mă pe-o scară
Răsare-n ochii mei, chiar ea!.
Leit, cumplit și infinit
Un sentiment nedefinit
Să mă doboare-ngândurat
Căci eu de ea nu am uitat.
M-am dus aproape, tulburat,
Pășind încet și-ncurcat
Și o vedeam chiar lângă mine,
Vai!.. cât mă mai simțeam de bine.
Dar totuși.. știam că nu e ea,
Mare distanță o-mpingea
Și-o-ntreb, cum oare o chema?!.
Răspunse pe un ton sublim,
Iar eu la fel la rândul meu
Speram deja să ne iubim
Totul era în capul meu.
Simțirea mea, profund marcată
De-această dulce fată,
Era acum chiar exaltată
Și parcă-n ceruri ridicată!.
O vreme, am rămas confuz
N-aveam privire, nici auz,
Doar cugetam la ce simțeam
De poate.., ori de nu iubeam!.
Era trecutul ce-nghițea
Tumultul meu de sentimente
Dar și rațiunea mă mințea
Și-mi oferea impedimente.
Doream să petrec timp cu ea
Cu noua, prietena mea,
Dar nu puteam fiindcă ea
De prea scurt timp mă cunoștea.
Deci așteptam momentu-n care
Găsind o cale de scăpare
Să pot s-alerg în lumea mea
S-o iau cu mine și pe ea!.
Să fi trecut o vreme-așa
Trăiam cu gândul doar la ea,
Cu al ei zâmbet colorat,
Uluitor și minunat!.
Simțeam că-mi trebuie răbdare
În capul meu, doar încântare
Doream s-ajung din nou la ea
S-o văd măcar, căci să-i vorbesc
.. ceva nu mă lăsa!.
Desigur, devenisem zeu, cu tot Pământul ce-i al meu
Însă în fața ei stăteam ca un robot blocat
Timid, grăbit și încurcat!.
Nu înțeleg cum reușea
Să facă din ființa mea,
Un lac doar de emoții,
N-aveam idee, nu puteam,
Dar inima-n dinți mi-o luam
Și iar vorbeam cu ea..
Nu-nțelegeam pe-atunci
De eram viu sau nu!
Știam un singur lucru-n lume
Iubirea mea ești tu!.
N-aveam idee de ce eu
Mai sunt dat să trăiesc,
Știam doar că-n momentul dat
Puteam doar să iubesc.
De ce-aș fi vrut eu altceva?
Era frumos, era un vis
Mă tot plimbam prin Paradis!.
Dar nu aveam răbdare
Iubirea mea era prea mare,
Voiam s-o strâng la pieptul meu
S-o-ntreb de-i este, ori nu, greu..
Doream să o privesc mai mult
În ochi, și vocea-i s-o ascult,
Cum tot spunea povești din soare
Cu vocea ei nemuritoare..
Puțin confuz de lumea-n care
Trăiam de-un timp încoace,
Simțeam că merg pe drumuri rare
Iar sufletu-mi rămas stingher
Deloc nu îmi mai tace..
Voiam s-o văd, să știu de ea
Uitasem brusc de lumea mea,
Eram atras de lumea ei
Cream lumină și scântei.
Eșecul, nu m-a ocolit
Când fu nevoie, a venit
Dar când aflasem de-acest joc,
Era mult prea târziu..
Eram imun la cei din jur
Nu-i puteam auzi
Doar un sărut doream să fur
Era dorința inimii.
Mai aveam, însă,
Doar o șansă, pe care n-o puteam rata
Părea c-aveam o față plânsă
Însă doar părea!.
Eram pe drept cuvânt, foarte curios,
Dacă va fi sau nu,
Ceva mai serios,
Dacă iubirea vieții mele ești chiar tu!.
Și mi-am propus într-un final
Să îi scriu o scrisoare
Abandonând jocul teatral,
Dând cerului culoare!.
Era bilet de rămas bun
Cu tot ce-aveam în cap
Putea rămâne totul scrum
Iar biletul, în dulap..
L-am luat, m-am dus,
Cu gândul mare
De-al da până ce soarele ar fi apus
Dar apăruse o-ntrebare,
Destinatarul unde-i oare?.
Nu te-am găsit,
Nu ai venit,
Din nou mult timp,
Am suferit.
Dar mai aveam doar o-ncercare
Pe care n-o puteam rata
N-avea să fie vina ta
Că te-ai pierdut în lumea mare.
Deci iar am luat
Scrisoarea-n mână,
Și hotărât eu am plecat
Cu toți cei ce se-adună.
Nu te vedeam
Eram pierdut
N-aveam sfârșit
Nici început..
Scrisoarea?.. părea a fi doar un clișeu
Ce-avea în ea știu numai eu,
Și poate cel ce va citi-o
Părea doar un bilet de-„Adio! ˝.
Și am lăsat-o-n voia sorții
Tu nu erai, n-aveam cui da-o
Am apăsat mânerul porții
Și-am plecat cu gândul de-a lăsa-o.
Așa-i și viața, e cuvântul!
Ce luminează calea grea,
Ce dă culoare-n lumea mea
Și mă conduce către ea,
Când norii se unesc cu pământul.
Nu știu de am avut ceva
Ori de-am pierdut,
Nu știu de este vreun final
Ori de a fost vreun început.
Știu doar că nu am fost mai fericit vreodată
Decât în clipele în care, iată!
Mi-a fost prilejuit să o cunosc pe ea
Iar astfel să-mi descopăr inima mea..
Eram pierdut prin lumea lor
Pieream de griji și chiar de dor
Voiam să fiu din nou în vis,
Să mă întorc în Paradis.
Dar astfel, căzut ori poate chiar împins
De soarta cea de neînvins,
M-am reîntors în lumea mea
Și împăcat, și liniștit, dar fără ea..