Iacobuş Leonard – Alfa

De ce e noaptea,
Atât de ispititoare?
Şi la ale ei chemări,
Mintea, atât de binevoitoare..
Fiindcă aerul rece al nopţii
Se-mpleteşte cu iţele sorţii,
Şi ia naştere o sete nestăvilită
Căreia i se spune ispită!
Când eşti singur prin negura rece,
Iar timpul pare că nu mai trece,
Un fior de gheaţă te-apasă deodată,
Şi-ncepi o luptă-n fiinţa toată.
Mintea-i în flăcări de mii de idei
Şi nu mai eşti sigur de ceea ce vrei,
Auzi parcă, voci şi vezi parcă, umbre
Te pierzi imediat pe cărările sumbre.
Oh!.. cât de mult sufeream,
Umblam singuratic şi nu mai iubeam!
Eram rătăcit pe meleaguri întinse,
Prin mii de complexe şi jaruri
nestinse!.
Dar atunci.. lumina căzu,
Din cerul cu nori
Şi cale-mi făcu,
În lumea de flori!.
Simţeam o căldură
Pe-ntreg trupul meu,
Dar şi că mă fură
O forţă de zeu.
Eram mult prea sus,
Mai sus chiar de nori,
Între mii de stele,
În mii de culori!.
Şi vedeam, cum o bună crăiasă,
De mână mă ia
Şi deloc nu mă lasă,
Era lumea sa.
Tăcere.. ce lucru sublim!
Mergeam lângă ea,
Şi doar să zâmbim,
Ea asta dorea!