Mai strâns își trage vântul frâul prin fața podurilor.
Peste traverse cerul macină
albastrul cel mai întunecat.
Ici și colo se schimbă
umbrele noastre în lumină.
Pont Mirabeau.. Waterloobridge..
Cum rezistă numele
să-i poarte pe cei fără de nume?.
Atinse de cei pierduți,
nemânați de credință,
se trezesc tobele în râu.
Solitare sunt toate podurile,
și primejdioasă le e faima,
asemenea nouă, care bănuim totuși
a simți pașii stelelor
pe umerii noștri.
Dar peste prăpastia efemerului,
nici un vis nu se boltește.
Mai bine e să trăiești în ordinea
malurilor, de la unul la altul,
și ziua de pază să stai,
ca cel menit frâul să-l rupă.
Pentru că el ajunge la foarfeca soarelui
în ceață și, când ea îl orbește,
ceața îl prinde în cădere.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de singurătate și efemeritate, folosind podurile ca metaforă pentru conexiuni fragile și trecătoare. Versurile sugerează o căutare a sensului într-o lume incertă, unde chiar și reperele solide par amenințate de trecerea timpului.