Stele cad din înalt în grădini,
Pomi bătrâni sub ferestre-nfloriră
Cețuri reci în desișuri pustii,
Ziua toată-mprejurul albiră.
Din pădure se-arată ades
Peste tot răsărituri ce mint
Și-s ferice și par un ales
În frunziș daurit învelit.
Dar sub frunze, vestind dimineți,
Nu se-aude nici sunet, cu brio
Toamna sună tristeți,
Toamna sună cu-adio!.
Dar cutreieră-n zile ce-apun
Vechi, tăcute alei muritoare
Și te uită cu drag peste drum
Spre știutele-ogoare.
În tăcerea nuntită de zori
Și în liniștea toamnei, fugară,
Amintește-ți de privighetori
Și de-o noapte de vară.
Mai gândește că ani-și fac drum
Și că din primăveri ne-mplinite
Nu ne-ntorc de acum
Fericiri amăgite..
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment de melancolie și trecere a timpului, folosind imagini ale naturii, cum ar fi stelele căzătoare și toamna, pentru a reflecta asupra amintirilor și a frumuseții efemere a vieții. Vorbește despre amintiri și despre cum anii trec, aducând cu ei un sentiment de nostalgie.