Cu mâinile murdare de pământ,
Mi-ating obrazul singură și îl mângâi,
Țărâna pe țărână lasă urmă
Gingașă ca în ziua dintâi.
Și simt cum o sămânță din noroiul
Ce mi se urcă pe obraz
Întinde rădăcini duioase-n carnea
Înfiorată de amiaz.
Nu m-aș mira să se deschid-o floare
Cu sângele meu sevă-n ea curgând,
Precum o hrană mult mai de departe
Ajunsă-n mine însămi din pământ.
Sensul versurilor
Piesa explorează o conexiune profundă cu natura, sugerând o transformare personală și o fuziune cu pământul. Vorbește despre acceptarea ciclului vieții și despre găsirea hranei spirituale în elementele naturale.