Am hotărât
Să ies din glasul meu
Ca dintr-o biserică părăsită
De Dumnezeu mai-nainte.
O celebră biserică
Devenită muzeu,
Cu altar din silabe
Și bolți din cuvinte,
Sub care, amenințători
De atâta iubire,
Credincioșii se-nghesuie
În pronaosuri sfinte. Am hotărât
Să fug din glasul meu
Ca dintr-o închisoare pe care
Singură mi-am închinat-o
Pentru nenumăratele mele crime,
O închisoare celebră
Devenită muzeu,
Cu versuri zăvoare
Și gratii de rime
Publicul o vizitează
Și înfiorat de torturi
Nu se miră
Că nu mai zace-n ea nime.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de a se elibera de constrângerile propriei voci, comparând-o cu o biserică părăsită sau o închisoare auto-impusă. Metaforele puternice sugerează o dorință de transformare și depășire a limitărilor personale.