Mâinile repetau gesturile,
– tata semăna, săpa,
aprindea focul,
prefira sămânța dintr-o mână în alta,
strângea, risipea,
mângâia – niciodată n-am să știu
ce mângâia, plecând –
închidea poarta
și nu întorcea nici un semn
pentru noi, rămașii în prag.
Cuvintele muriseră întâi,
mai trăiau gesturile,
mâinile repetându-le până la istovire,
îndreptându-le încă,
încet, cu grijă, cu sfințenie –
așa se taie pâinea, așa se seamănă,
așa se aprinde focul;
până la grație și abstract,
până la sensul definitiv:
Semănatul,
Mângâierea,
Închinăciunea,
Închisul porții.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintirea tatălui prin gesturile sale repetitive, legate de muncile agricole și de viața de zi cu zi. Versurile explorează sentimente de nostalgie și dorință de a înțelege afecțiunea tatălui, lăsând în urmă un gol prin plecarea sa.