Tata a murit acum doi ani, într-un spital
al bătrânilor fără pământ,
fără dinți, fără iluzii.
Suferea de frigul cel mai cumplit,
boală socială – refuz organic
de adaptare la frigul lumii.
La morgă l-am văzut gol,
uscat ca o miriște.
Zburau împrejur
ciorile, corbii câmpurilor, când totul
a fost cules.
Când pustiul se face atât de pur,
încât se unește cu cerul.
Și nici
Dumnezeu nu-i
acolo, să facă dreptate.
Moartea era singura întâmplare miloasă
cu el, în ultima vreme.
Și nici drumul subțire măcar,
să ducă acolo unde trona
domnul nostru părinte, robul muncilor
patru-anotimpuri.
Mă rog de mâinile sale rădăcinoase, grele, cu vine umflate de materii exacte: încrucișați-vă blând, sfinte mâini ostenite de viață.
Pământul va fi sau nu va fi
arat, semănat, secerat îndurați-vă
uitarea, indiferența.
Nimeni nu merită,
la sfârșitul istoriei
zbaterea.
Frigul celui din urmă tărâm.
Sensul versurilor
Piesa este o meditație tristă asupra morții tatălui, a suferinței și a condiției umane. Vorbește despre frigul fizic și emoțional, despre uitare și indiferență, și despre căutarea zadarnică a dreptății.