Se bucură că Boccaccio s-a pocăit de viața lui păcătoasă.
Mai mult mă bucur decât nava care
la țărm a tras bătută de furtună,
când oamenii simțind divina mână
se-nchină mulțumind cu ușurare;
și decât cel ieșit din închisoare,
ce funia la gât urmau să-i pună,
când văd că spada gata să-l răpună
pe al meu domn s-a rupt – minune mare!.
Și voi ce lui Amor îi cântați firea,
pe al iubirii bard, că-i cald sau plouă,
să îl cinstiți, iertați-i rătăcirea:
un pocăit slăvit e, vă spun vouă,
cum nu găsești cu toată străduirea
printre perfecți, chiar nouăzeci și nouă.
Sensul versurilor
Sonetul exprimă bucuria naratorului față de pocăința lui Boccaccio, comparând această bucurie cu cea a unui marinar salvat de furtună sau a unui condamnat scăpat de execuție. Îndeamnă cititorii să-l cinstească pe Boccaccio și să-i ierte rătăcirile, subliniind valoarea unui păcătos pocăit.