Dacă voi vă uitați prietenii, pe toți,
O, voi cei mulțumiți, jigniți poeții,
Dumnezeu vă ierte, dar onorați
Doar sufletele celor îndrăgostiți.
Pentru că spuneți, unde mai umană-i viața,
Când servilul robește totul, forțează-ngrijorarea?
De aceea umblă Dumnezeu
Fără de griji de mult deasupra capetelor voastre.
Dar, ca-ntotdeauna anul e rece, fără cânturi
În cele vremi de modestie, dar dintr-un alb câmp
Lujerii cei verzi înmuguresc,
Adesea cântă singuratecă o păsărică.
Când treptat pădurea se întinde, râul se agită,
Chiar și aerul mai blând suflă încet la prânz
În orele cele mai liniștite,
E-un semn al timpului mai bun.
Că noi credem în creșterea frugală,
Singuri și nobil și evlavioși peste mândrie,
Sălbateca dragoste prea pământească,
Fiica lui Dumnezeu, numai a lui.
Fii binecuvântat, o fii, plantă cerească,
Cu cântece-ngrijită, când cu etericele
Puteri nectarine te hrănesc,
Iar raza cea dintâi te coace.
Crești și să devii pădure! O însuflețită,
Lume-nfloritoare! Limba îndrăgostiților
Fii limba țării,
Sufletul ei, poporului virtuți!
Sensul versurilor
Piesa celebrează dragostea ca forță divină și esența vieții. Dragostea este văzută ca o plantă cerească, hrănită de puteri eterice și destinată să crească într-o pădure luxuriantă, devenind limba și sufletul unei națiuni.