Și eu născui în sânul Arcadiei și mie
Natura mi-a jurat
La leagănul-mi de aur să-mi deie bucurie;
Și eu născui în sânul Arcadiei, dar mie
O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat.
O dată numai Maiul vieței înflorește
La mine-a desflorit;
Și zeul lin al păcii, o, lume, mă jelește!
Faclia mi-o apleacă, lumina-i asfințește
Și iasma-i a fugit.
Acuma stau pe podu-ți, vecie-nfricoșată
Pe podul tău pustiu:
Primește-mputernicirea-mi fortunei adresată,
Ți-o napoiez neatinsă și nedisigilată
De fericire-n lume nimica eu nu știu.
Și Tronului în preajma ridic a mea-acuzare,
O, jude voalat!
Pe steaua-aceea merse senină zicătoare
Că cumpăna dreptății o porți răsplătitoare,
De secoli-ntronat.
Aci, se zice, așteaptă pe cei răi spăimântare,
Cei buni sunt fericiți.
A inimii adâncuri vei da la-nfățișare,
Enigmei Providenței vei da o dezlegare,
Vei ține socoteală de cei nenorociți.
Aci espatriatul o patrie găsește,
A suferinței cale spinoasă s-a finit.
Divina fiică, care-Adevărul se numește,
Care puțini o-adoră, mulțimea-o-ocolește,
A vieței mele repezi frâu iute a oprit.
Îți răsplătesc, îmi zise, în viața viitoare
O, da-mi junețea ta!
Nu-ți dau nimic acuma far d-asta îndreptare.
Luai avizu-acesta pe viața viitoare
Și îi jertfii plăcerea din tinerețea mea.
Da-mi mie-acea femeie scumpă inimii tale
Da-mi mie Laura ta!
De gropi dincolo-amaru-ți luce cu-ncămătare,
Și sângerând, rumpând-o din inima-arzătoare,
Plângeam în hohot, însă am dat-o și pe ea.
Aceasta-obligațiune la morți e îndreptată
Râzând lumea zicea
Căci, nu vezi, mincinoasa de terani cumpărată
Umbre ți-a dat în loc de ferice-adevărată,
La terminu-astui cambiu tu n-ei mai exista.
Isteț glumea o oaste de șerpi derâzătoare:
Naintea unui caos de ani zeificat
Tu tremuri. Ce sunt oare zeitățile tale?
Slabului plan al lumei scorniri mântuitoare
Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat.
Ce e viitorimea de gropi învăluită?
Vecia ce-i cu care deșert ni te fălești?
Mareată pentru că e cu coji acoperită,
A spaimelor-ne proprii umbra-nuriesită,
Pe-oglinda cea pustie a conștiinței omenești.
Icoana mincinoasă de ființi viețuitoare
Mumia timpului
De balsamul speranței ținute în răcoarea
A groapei locuința; nu acestea oare
Îi zici tu nemurire-n febra delirului?.
Și pe speranți, pe cari le dezminte putrezirea,
Bunuri sigure-ai dat.
De șase mii ani moartea nu-și ține ea tăcerea?
Văzut-a de-atuncea vreun mort reînvierea
Să-ți spuna că dincolo vei fi recompensat?.
Văzui că zboară timpul spre țărmurile tale;
Natura-nflorind.
Că rămânea în urma-i cadavru demn de jale,
Că nici un mort nu iese din umbra groapei sale
Și totuși credeam tare divinul jurământ.
Orice plăcere-n lume ți-am junghiat-o ție
Acum m-arunc la tronu-ți acel judecător,
Căci surd despretuit-am a lumei flecărie,
Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie,
Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor!.
Eu îmi iubesc copiii cu egală iubire!
Din sfere nevăzute zise-un geniu divin.
Sunt două flori, el zise, ascultă, Omenire,
Sunt două flori espuse l-a omului găsire:
Speranța-i una, pe alta Plăcerea o numim.
Și cine-ați frânt în lume numai una din ele,
Cealalta n-o aveți.
Cine nu poate crede, să guste. E-o părere
Eterna ca și lumea. Renunțe cel ce spera.
A lumei istorie a lumei e județ.
Tu ai sperat, răsplata ți-a fost dar acordată
Speranța-i bunul care norocu-ți destina.
Putuși să-ntrebi pe-ai voștri filozofi vreodată:
Ce se refuză unei minte-ntr-aripată
Nici însusi vecinicia nu mai poate reda.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dezamăgirea profundă a unui individ care a sacrificat plăcerile vieții și speranțele în schimbul unei promisiuni divine de răsplată, dar se confruntă cu neantul și cu lipsa de sens. El acuză divinitatea pentru înșelăciune și își exprimă regretul pentru alegerile făcute.