E-a voastră lumea! către oameni Joe
Rostit-a; s-o luați, vi-o dăruiesc
Pe veci de veci, s-o stăpâniți în voie,
Dar s-o împărțiți în chip frățesc.
Pornit-au oamenii, cu mic, cu mare
Și toată lumea rostul și-a aflat:
Plugarul câmpul rodnic și-l are,
Boierul meargă la vânat.
Hambarele să-și umple negustorul,
Abatele un vin de soi să bea.
Să pună vami la drumuri domnitorul,
Să zică: dijma e a mea.
Târziu, când oamenii și-primiră lotul,
Sosi-n sfârșit poetul de la drum.
Ah, își avea demult stăpânul totul,
Nimic n-a mai rămas acum.
„Vai mie! Singur eu sunt dat uitării!”
Căzu-n genunchi la tronul sfânt,
„Eu, dintre fiii tăi mai acătării,
Să nu am parte pe pământ?”.
„De rătăcești prin țările de vise,
Să nu mă cerți când umbli fără rost.
Pe unde-ai fost când totul se-mpărțise?”
Raspunse: „Lângă tine-am fost.
Priveam, pierdut, faptura ta divină,
Urechea-mi asculta un cânt ceresc.
Deci iartă că, vrăjit de-a ta lumină,
Pierdu-i din ochi ce-i pământesc.”.
„Ce facem?” zice Joe.”Lumea-i dată,
Cu târg și roade, cu vânat și vii.
De vrei să stai cu mine viața toată,
Deschis ți-e cerul, oricând vrei să vii.”
Sensul versurilor
Piesa descrie cum a fost împărțită lumea între oameni, fiecare primind o parte, iar poetul, absorbit de frumusețea divină, a rămas fără nimic. În final, i se oferă un loc în ceruri, sugerând că arta și contemplația sunt răsplătite într-un alt plan existențial.