Și tace muza; chipu-i feciorelnic
Cu obrajii-mpurpurați e-n fața ta;
Părerea-ți o așteaptă ea sfielnic:
O va cinsti, dar nu va tremura.
Ce-i bun și drept să prețuiești prielnic,
Nu ce-i înșelător, dorește ea,
Doar cel ce simte-n inimă frumosul
E demn ca să-i aducă ei prinosul.
Vor cântecele-acestea să trăiască
Doar cât răsună-n inimi glasul lor,
Cât vise mai frumoase știu să nască,
Și-nalte-n piept simțirile-n zbor,
Nu vor spre viitor să mai plutească,
Au răsunat și pier cu vremea lor
Născutu-s-au din vraja unei clipe
Și zboară lin pe-a dantului aripe.
E primăvara-n plină înnoire,
Zvâcnește viața tânără-n pământ,
Mireasma de nectar plutește-n fire.
Se umple cerul de voiosul cânt,
Bătrân și tânăr spre nemărginire
Își-nalță al simțirilor avânt.
Se duce primăvara!.. Floarea moare,
Dar viața din sămânța ei răsare.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra naturii efemere a inspirației și a frumuseții, comparând-o cu ciclul anotimpurilor. Sugerează că, deși momentele de inspirație și frumusețe pot fi trecătoare, esența lor se transformă și renaște în forme noi.