Firdousi – XV92 Goștasb Șahul din Kabul Sapă Gropile pe Locul de Vânătoare. Rostam și Zevare Căzură în Ele

Când Șeghad cu neferice stea purcese din Kabul,
șahul și plecă spre locul vânătoarei cu oșteni
de prin oastea lui și-anume dintre cei ce-s pricepuți
și dibaci în meșteșugul de a face gropi adânci;
gropi săpară pretutindeni, gropi pe drumuri și pe-acel
loc cruțat pentru vânaturi, și-mpănară-adâncul lor
cu țepușe, lănci și spade cu mânerele-n pământ.
Și apoi, cu măiestrie multă, gurile de gropi
le făcură nevăzute, în așa fel că nici om,
nici al calului ochi ager nu le-ar mai fi dibuit.
Rostam drumețind pe cale fără a mai zăbovi,
Șeghad repede trimise-un cavaler pe-un mândru cal
spre-a vesti la timp pe șahul din Kabul că bravul cu
trupul cât e elefantul făr’ de oaste se porni,
și că trebuie să iasă întru-ntâmpinarea lui
și să-i ceară iertăciune. Șahul din cetatea sa
îl întâmpină, pe limbă numai miere, iar în sân
inima de-otravă plină; dar când ochiul lui zări
fata lui Rostam, își puse talpa pre pământ de cum
îl văzu din depărtare; scoase de pe cap turban
indian și înainte merse-așa cu capul gol
și cu palmele pe frunte; scoase-apoi și încălțări
din picioare și mai scoase vaiete, pe ochi vărsând
sânge; fața în țărâna neagră și-așternu cerșind
cam în felu-acesta: „Dacă sclavul tău a fost atât
de nebun ca să se-mbete și-a fost și nerușinat
întru starea-i de sminteală, iartă-i lui ce a greșit
și-l cinstește ca alt’ dată.” El se-apropie desculț,
capul plin doar de urzeala răzbunării, inima
plină doar de viclenie. Rostam îl iertă pe șah,
cinste-i dărui și voie să se-acopere pe cap,
spuse să se-ncalțe, să se urce-n șea pe cal,
și-nainte să ia drumul.
Cetățuia din Kabul
avea locu-i de verdeață care inimi desfăta;
orișiunde lângă apă, sub copaci răgaz găseai
peste tot cu bucurie. Șahu-acolo își pofti.
lume multă-mpodobindu-și mândra sală de ospăț;
și trimise vin s-aducă și chemă și muzicanți,
și rugă să se așeze prinții pe slăvitul tron.
Șahul lui Rostam îi zise: „Dacă dor ți-i să vânezi,
am un loc anume unde rătăcesc sălbăticiuni,
cârduri-cârduri, pe câmpie și pe munte. Muntele
plin e de berbeci sălbateci, cîmpu-i de onagri plin;
cel cu bidiviul sprinten, repede va săgeta
pe-acest câmp coluni și ciute. E păcat, zău, să nu vezi
loul ăsta plin de farmec.”
Cuvântarea-l tulbură
pe Rostam cu-mbietoarea priveliște, șesul plin
de pâraie, căprioare și onagri; ce-i ursit
moartea unui om să-aducă, îi și tulbură adânc
inima și-i strică mintea. Mersul schimbătoarei lumi
ăsta-i și nicicând o taină nu se va dezvălui.
Crocodilul în adâncuri, leopardul în deșert,
leul brav, cu-ntoarse ghiare, musca și furnica sunt
deopotrivă-n mâna Morții, nimeni nu va rămânea-n
lumea asta trecătoare. Rostam înșeuă pe Rakș
și umplu câmpia largă cu mari ulii și cu șoimi;
arc de șah își puse-n taşcă; Șeghad lingă el în trap,
Zevare cu câțiva oameni din acest ales alai
însoțiră pe șoimanul cel cu trup-de-elefant.
La-nceputul vânătoarei, lumea bravului Rostam
se-mpărți, unii-alergară către părțile cu gropi,
alții-n părțile câmpiei zdravene; și Zevare
și Rostam mi se aflară (soarta cum i-nrâuri)
pe un drum cu gropi săpate, urmărindu-i, pas cu pas.
Rakș amirosi pământu-acesta proaspăt scormonit
și se strînse ca un bulgăr; sforăi înfricoșat
de miasmele țărânii, din copite tropotind.
Tropoti pe drumu-acesta strecurându-se dibaci
printre două gropi. Stăpânul se înverșună pe Rakș,
dădu pinteni să se-avânte, dar ursita îl orbi,
se aprinse de mânie, și harapnicu-și nălță,
și pe Rakș ușor l-atinse: telegarul îngrozit
își luă din nou avântul; strâns era-ntre două gropi,
căută din ghiara soartei să mai scape dar căzu
cu copitele-amândouă în capcană neavând
mijloc să se mai oprească și să se mai zbată-n loc.
Groapa era împănată cu țepușe și cu lănci
și cu paloșe. Lui Rostam vitejia nu-i slujea
la nimica, iar la fugă nici că se putea gândi.
Coastele lui Rakș viteazul sfâșiară-se în fier,
și în piept și prin picioare pahlivanul fu străpuns.
Totuși Rostam prin puterea nenfricării-și ridică
trupul din adâncul gropii și se cățără pe mal.
Cronica Șahilor