Sus pe fața muntelui
Cântă puiul cucului
De se-aude-n jos la Jii,
Se cutremură munții,
Șezui jos, mă hodini,
Cu puiul de cuc vorbi,
Dădui vremea înapoi,
Mă duceam pe la nedei
Mă-ntrebau babele-n poartă:
– A cui ești mata, nepoată?
Negruță și-așezată,
Te-ar vrea muica noră-ndată!
Lume, lume, lele,
Trecu timpul și crescui
Și câte le petrecui,
Drumuri grele prebegii,
Multe rosturi îmi făcui,
Tot făcui și desfăcui,
De trei ori o luai dintâi,
În poiană făcui casă
Nu-i pe lume mai frumoasă
De se miră toți de mine
Puterea cum mă mai ține.
Mă rog, Doamne, mai dă-mi zile
Cu lumea pe lângă mine,
Văd copiii rostuiți,
La casa lor rânduiți,
Să mă plimb pe bătătură
Și măreață, și fudulă.
Nici pământului n-oi spune
Ce dureri grele-s pe mine,
Și bună când n-oi mai fi
Ia-mă, ia-mă, Doamne, cum ai ști
Să nu fac greu nimănui,
Sus pe fața muntelui
Să mă-ngroape-ai mei copii
Să am bradul căpătâi,
Murmurul izvorului
Și freamătul codrului,
Că pe astea le iubi.
Sensul versurilor
Cântecul descrie o viață trăită în armonie cu natura, cu amintiri despre tinerețe și dorința de a fi înmormântat în mijlocul peisajului iubit. Vorbește despre ciclul vieții, importanța familiei și acceptarea morții ca parte naturală a existenței.
