Ziua câteodată, uneori și noaptea,
venind din occident spre țara dimineții,
prin mine numele meu trece.
Pe unde largi, bătând eterul,
prin stratosferă numele meu trece.
Și prin azurul crud.
Și prin tăria ceții.
Dar nici în mine, nici sub bolta care-i cerul,
eu nu-l aud.
Încredințat pământului voi sta cândva,
mai nemișcat decât o stea.
Odată voi zăcea-n ținut întunecat.
La fel va trece numele
și prin mormântul meu, câteodată!
Și nu-l voi auzi.
Aceasta preafiresc va fi.
Tulburător rămâne ce mi-i dat.
Tulburător e că nici azi, trăind,
nu am putința să cuprind
apelul depărtat.
E numele, al meu și-al orișicui,
într-adevăr atâta de străin
de-alcătuirea și ființa noastră,
că poate-așa pe lângă noi să treacă,
și poate-așa prin noi să treacă,
părând să tacă?.
Atuncea numele e mai puțin
decât chemarea ce-ar suna prin țara Nimănui,
și mai puțin decât o umbră.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura efemeră a numelui și a identității în raport cu existența și moartea. Vorbitorul meditează asupra faptului că numele său va continua să existe chiar și după moarte, dar el nu-l va mai putea percepe, sugerând o deconectare fundamentală între sine și identitatea sa exterioară.