Durerile noastre sunt multe, dar cea mai mare
este să vezi. Să vezi că o noimă-ncepută
nu se-mplinește, ca sfântul, preexistentul tipar
după care prin ani ești ținut să-ți croiești obrazul și calea
în mâini ți se sfarmă. Să vezi
cum legenda ce ființă a prins se oprește curmată
la drum-jumătate.
Nu se mire nimeni că-n văile sublunare adăst ca Orfeu,
ca un alt Orfeu încercat într-un alt chip, sfâșiat de accese
de cântec, azi ca și mine dezamăgit
că stâncile pe care le-a pus în mișcare
refuză-a-l strivi, precum dat îi fusese.
Ce greu rămâne și cât de-anevoie te-ndemni
norul să-l mai ascunzi, norul melancoliei, albul cel trist,
Îl porți deasupra-ți și-l tragi după tine
dintr-o stradă într-alta fără de rost
și din poartă în poartă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dezamăgirea profundă față de neîmplinirea potențialului și a destinului. Vorbitorul se compară cu Orfeu, un simbol al artistului neînțeles și chinuit, purtând cu sine povara melancoliei.