Domnița din basmul acelei cetăți
într-o zi m-a-ntrebat:
„Tu știi – ah, tu nu știi – cine-a fost Uta?”
Amurg, mult mai vechi decât zilnicul soare apune,
sporea peste turnuri și-n preajma bisericii negre.
Tu știi – ah, tu nu știi! Cum nu aș ști pe trecuta
domniță, cealaltă, din slava evului mediu?
Tovarășa umbrelor astăzi, vie cândva!
Printre armuri, prin surele ganguri
mândră și albă trăia,
lângă scutul seniorului, Uta.
Caldă și castă, sub arătările inului,
minunea ființei se apăra.
Dar zâmbetul ei otrăvea toate văile Rinului.
Numai când spicul lega
ea-n anotimp din cetate ieșea.
Grea suferință era frumusețea ei pentru o țară întreagă,
pentru țara burgundă,
unde și astăzi ea sta, chip de piatră
sub bolta rotundă.
Scris i-a fost, scris,
tința sa fie, de vis.
Și mâna Domniței luat-am și-am zis:
Acesta e degetul care-ar putea
să-i poarte inelul, medievalul, cumplitul inel,
fiindcă văpaia vă este la fel.
Ca ea-ți porți și tu prin tot locul
sângele, râsul,
norocul și focul.
Prin ierburi când treci
incendii în rouă
stârnești, ah, tu nu știi – la fel amândouă.
Dar poate că nu se cuvine
gândului-cântec să-i prea urmez
pe toate cărările,
și nici să așez
în cumpăn
a toate luminile
și toate asemănările.
Domnița, cuvintele noastre-s morminte, nu crezi?
Morminte-n cari timpul și-a-nchis suferințele
în fața acelor frumuseți ce calea-i ating
rănindu-l cu-amarul lor farmec.
Sub bolțile-acestea, sub sfintele,
e bine, tu știi, să vorbim mai puțin
și mai rar. Să nu ne jucăm cu mormintele.
Sensul versurilor
Piesa explorează frumusețea atemporală și misterioasă a unei domnițe, comparând-o cu o figură legendară din trecut. Sugerează că o astfel de frumusețe poate fi atât o binecuvântare, cât și un blestem, lăsând o amprentă puternică asupra celor din jur.