Un cer senin de amplu iunie prin veac
și-a-nființat azurul neființei
în cestalalt tărâm, al suferinței,
și câtă-n ceas a fi durerii mele – leac.
Să uit că suntem robii negrei ere,
să uit de jale, cazne, de tenebrele
din inimă, de tot ce crunt în preajmă e –
zboară doi fluturi, două giuvaiere,
peste oraș purtați de-o adiere.
Închis în ăst infern terestru de n-aș fi,
îndrăgostiții fluturi nu mi-ar aminti
de alții, de Francesca de la Rimini,
de Paolo, cari au fost purtați și ei cândva
de-un vânt prin iad, și de-o beție-asemenea.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de suferință și melancolie, evocând imagini dantesce și amintiri ale unor iubiri tragice. Naratorul caută un leac pentru durerea sa, dar este constant reamintit de infernul terestru în care se află.