Leonid Dimov – Lili și Densitatea

În fața ferestrei mele e-un zid cu țignafeș
țintuit în crampoane în formă de S,
cu insulițe de iederă, trist, coscovit
ca și zidul ultim al ftizicului Ipolit
(știți, muribundul Ipolit care ne spunea din Idiotul:
„Cotul și pișcotul, labele și botul”).
E propria mea gândire ce reverberează
ispravindu-se brusc într-o bucată de amiază.
Dar acolo unde-ncetează umbra, pe după spații,
se-ntinde un balcon năpădit de vegetații,
perpendicular cu zidul, ca o garagată
peste acoperișul casei din față.
Ca un mal tropical, ca un bumb
secret, la o mare de miniu de plumb.
E legat balconul (cam pe furiș),
printr-o scăriță neagră, de acoperiș.
În această clipă cu mireazmă de vanilii
scărița-i suită de Lili:
corigentă-n ultima clasă, la română,
cu câte două sifoane-n fiecare mână.
E vineri. Gânduri vinovate nu mă lasă
s-o văd pe Lili cum dispare-n casă,
și rămân holbat, cu mintea golită,
cu, sub ochi, răcoare caldă de ispită.
Stau așa o clipă, două, trei..
Deodată Lili, cu toată făptura ei,
se ivește din nou, coboară
scărița neagră și sta, ca-ntr-o doară,
în centrul roșu, pe acoperiș.
Ma trece o nădejde ca un tăiș:
Ce-are de gând, Doamne?! Se-nalță!
Într-adevăr (ce gest molatic!), fata se descalță,
bate pasul pe loc cu tălpile-n trap,
își trage șortul negru peste cap
(o, fâșâitul gulerului scrobit în contact
cu părul dulce.. Îl simt: intact).
Rămasă în furou,
Lili zâmbește din nou
și, precum un lăstun atinge oglinda apei,
își scoate ciorapii
mângâindu-și în treacăt, de plăcere,
tălpile netede ca o mângâiere.
Apoi își împăturește frumos veșmintele caste
ca un recrut pe lada de oaste.
Cum zboară cămașa-n amiaza bengala!
Iat-o albă, lunatica, goală,
Întinsă ciudat, alături de efecte,
Pe tabla roșie, începând gesturi indirecte.
O, mișcările-i cât de lente sunt, cât de calme,
o, cum își prinde călcâiele-n palme
și rămâne așa, în așteptare,
încruntată și zâmbitoare.
Dar eu? Gândac aiurit și hilar,
broască strivită de caterpilar,
cerșetor la poarta de bairam,
pata putrefactă lipită de geam,
simt cum îi frige tabla spatele,
pulpele, coastele, coatele..
Iată, Lili a-nceput să unduiască deodată
atât de-ncet ca pare nemișcată.
Capul, genunchii, încheieturile de mătase
sunt ca o hulă într-o acalmie lăptoasă.
Deasupra-i, hoțește, vântul clopotește
și, drept în vârf, acum îl văd, se rotește
un punct de-ntuneric. Un uliu, șoptesc,
un uliu violet, un uliu crăiesc
coboară-n spirale spre Lili, lin,
matematic, dungat în vermelin.
Mai are un metru, e chiar deasupra-i, iată,
cade pe albul pântec de fată
frecându-și ghearele de pielea catifelată.
Și-atunci, în sunetele unui instrument demodat,
începe un joc ciudat:
rotindu-și capul cizelat, ca-ntr-un deochi,
uliul o privește pe Lili drept în ochi,
iar Lili, cu pupilele enorme de dor,
cu buzele dezlipite, îl cheamă ușor,
il roagă, îl imploră, șerpuitoare,
să facă o mișcare.
Atunci, infoiat, berbant,
uliul începe să plutească razant
deasupra trupului, la un centimetru distanță,
abia atingându-l cu ghearele-i de faianță.
Atât de-ncet se desface-n plutire
fiecare unduire
ca simt o uscăciune în cerul gurii.
Dar, ajuns în dreptul încheieturii,
oriunde trupul cotește,
sub braț, la coapsă, între dește,
zborul păsării cu ochii verzi
e-atât de iute c-o pierzi.
Iar Lili saltă, se-nvârte ca o sfarlează,
se arcuiește, se contorsionează,
își trece printre coapse brațele, a disperare,
ca să zboare uliul deasupra a tot ce are.
Nu mai știu care-i pasărea, care-i Lili..
Doar ochii uliului mă fixează-n pupile.
Și, Doamne, cum m-am mai proptit în fereastră,
cum a gemut geamul de sticlă albastră
și cum m-am prăbușit dintr-o dată
rămânând cu palma agățată
în ultima clipă, de pervaz.
Simt ca o zgârietură pe obraz,
aud țipatul păsării, al fetei, și rămân așa,
atârnat peste abis, sub odaia mea,
aud horcăitul lui Ipolit
care vorbește cu Dostoievski într-un grai scit,
mă-ncordez, răsuflu, gem,
apuc tocul geamului într-un efort suprem,
și iată-mă din nou în odaie, privind din nou pe geam
la zidul coscovit, la iedera emanând balsam,
la acoperișul gol, la balconul pustiu,
la fumul care le-nvelește pe toate-n liliachiu..
Am tras oblonul, am aprins lumina,
am prins la radio un post din Argentina
și-mi închipui un miez de noapte, romantic,
cu tangouri pe platforme de ebonit, în Oceanul Atlantic.