Antonio Machado – Câmpiile Din Soria

I.
Este pământul Soriei arid și rece.
Pe dealuri și pe creste goale,
prin pajiști înverzite și măguri cenușii,
se plimbă primăvara
lăsându-și printre ierburi parfumate
o trenă de albe margarete.
Pământul nu reînvie și câmpul-i adormit.
La început de april e-nzăpezită
coloana vertebrală-a lui Moncayo;
și călătoru-și ascunde sub fular,
ciucite, gura și grumazul, iar vechi păstori
trec îmbrăcați în lungile lor sarici.

II.
Pământuri agricole și bune
ca niște petice de etamine brune,
mica livadă și stupina, un mozaic
de verde-nchis pe care merinoase-l pasc,
printre cărunte stânci, însămânțează
preafericitul vis al candidei Arcadii.
Prin plopii depărtați de drum,
par fumegând prea istovite ramuri,
ca un vapor de jad cu frunze noi,
iar prin pierdute văi și prin ponoare
se-albesc tufișuri de măceși în floare
și parfumate violete încolțesc.

III.
E câmpul ondulat, și drumurile
ascund, deja, drumeți ce călăresc
căpruii măgăruși,
și-apoi în după-amiaza ce apune
vezi ridicându-se plebee siluete
pătând tabloul aurit al asfințirii.
Urcând pe-un deal veți contempla câmpia
din crestele pe unde-și face-acvila veacul,
culturi de floarea-soarelui de-oțel-carmin,
cărunte lanuri și dealuri argintate,
înconjurate de munți de violete,
cu piscuri de zăpadă-mbujorată.

IV.
Relieful câmpului reflectă cerul!
Doi boi blajini trag la un plug
pe o colină, când se pornește toamna,
și peste negre capete supuse
apasă jugul greu
și-atârnă-un coș din trestii și nuiele,
ce-i leagănul unui copil;
și după plug pășește
un țăran ce se înclină la pământ,
și-a lui muiere ce-n brazdele adânci
împrăștie sămânța.
Sub nori de flacără și-aramă
în aurul curgând și-n vinețiu
de-apus, gigantic umbrele se-ntind.