În viitor cine-o să-mi creadă-n vers
Chiar dacă de delicii ar fi plin?
Că-i un mormânt, se ştie-n univers,
Căci din ce eşti, arată doar puţin.
Dac-aş vorbi de ochii tăi cei buni
Şi-n stihuri dulci virtutea ţi-aş cânta
Urmaşii-ar spune: „Toate-s doar minciuni,
Un chip divin pe-aici nu poate sta”.
Şi de-aste foi, ce-n timp s-au gălbejit,
Vor râde cu guri mari, pân’ la urechi,
Şi tot ce ai mai bun, mai strălucit,
Dispreţui-vor ca pe-un cântec vechi.
Dar dacă ai un prunc, dublu primeşti,
Căci şi în el şi-n versul meu trăieşti.
Sensul versurilor
Sonetul explorează teama că frumusețea și valoarea persoanei iubite nu vor fi recunoscute de generațiile viitoare. Poetul se întreabă dacă versurile sale vor fi suficiente pentru a păstra vie amintirea acesteia, sugerând că doar un urmaș poate asigura o nemurire reală.