Iubire oarbă, ochii mi-i smintești,
Încât privesc și par a nu vedea;
Ei știu splendoarea și-unde o găsești,
Dar cred că cea mai bună-i cea mai rea.
Iar dacă ochii mei părtinitori
Ar ancora în golful tuturor,
Din plăsmuirea lor de ce faci sfori
Să-mi legi cu ele gândul păzitor?
De ce să cred c-acest prolific lot
E doar al meu, când e ogor comun?
De ce-ai mei ochi să vadă clar nu pot
Și-un chip mânjit îl fac să pară bun?
Ce-i onorabil ochii văd greșit,
Și de-o perfidă ciumă s-au lipit.
Sensul versurilor
Sonetul explorează tema iubirii oarbe și a iluziei. Vorbitorul este conștient că ochii săi îl înșală, făcându-l să vadă frumusețe acolo unde nu este, și să idealizeze o relație care este, de fapt, imperfectă și comună.