Ca marmora ce-o scaldă veacuri marea,
cu dalta undei rotunjindu-i chipul,
tot șlefuind-o-ncet, în tremurarea
pe care-n țârmi o simte doar nisipul,
încât vibrează în lumina vie
cu-o-naltă, suverană armonie, –
așa cântarea lui ce prinse zborul
din tinda casei în amurg cernită,
primi din cântul ce-ngâna păstorul
durerea noastră-n doină-năbușită;
primi din glasul tainic de talangă
tristețea mută-a oboselii-n cale,
când apăsat de-a norilor falangă
pălmașu-și plimbă uitătura-n vale;
primi și jalea-n buciume nestinsă,
amarul lor sorbi cu-nfiorare,
mocnitul viers al coaselor aprinse
chemând iobagii-n nopți răzbunătoare;
din cornii vii ai vechilor balade
desprinse ritm de vifore și lupte;
stejari pletoși cu fulgere și spade,
răzeșii-i dau mânia să le-asculte.
Și-ntr-o adâncă, vie răsucire,
topindu-le în sufletu-i ce cântă,
sui-n lumină zveltele potire,
statui vibrând cu flacără răsfrântă
în care-auzi cum țara toată cântă!
Sensul versurilor
Cântecul se naște din esența poporului, din durere, muncă și tradiții. El crește și se transformă, purtând cu sine istoria și sufletul țării, culminând într-o armonie vibrantă care unește pe toți.