Memoriei lui George Popa.
S-a întâmplat un leat, o scrisă, un ceas,
Galaxii de drumuri în urmă au rămas.
Cuvintele, imaginile, visurile vii,
Le-am lăsat prietenilor nestinse făclii.
Poetul a plecat spre legendă discret,
Ca o reverență din caligrafia unui menuet.
Plecarea aceasta încercare îmi este,
Și-mi pare un cântec dintr-o nescrisă poveste,
Iar țărâna țării, cu mâna blajină,
Mă va preface în pâine și lumină.
Glia ce m-așteaptă cu ardoare,
Îmi va fi merinde și câteodată și soare.
Cerul patriei cu care clipa mea,
A plivit vecia de spumă și nea,
Mi-a dăruit, ca și nouă, tuturor,
Neprețuita osândă să cultiv livada slovelor,
Și argat să rămân pe vecie,
Cântecului sacru și fără de sâmbrie.
Acum când noaptea s-a lăsat peste streșina pleoapelor,
Mai tare-mi sună-n sânge tulnicul plecărilor.
Peste această mătăsoasă rană,
Îmi crește griul pașilor nădejde și hrană,
Că voi, prietenii mei, veți cânta mai bine,
Tot ce-aș fi vrut să cânt și am luat cu mine.
Pentru frumusețea de care mă despart,
Cu steaua polară la cart,
Mi-oi preface somnul în umbră și pâine,
În credința că mâine,
Cuvintele cu inima mea de acum,
Nu vor rămâne numai tămâie și fum,
Că versul pe care vi-l las, cu bogăția și sărăcia lui toată,
Ca o privire de ciută înjunghiată,
Va tresări în voi o clipă, un ceas,
Când plec spre legendă și-uneltele mele in mâinile voastre le las,
Să născociți cu literă de cânepă domnească,
Noi frumuseți pentru poezia noastră românească.
Sensul versurilor
Piesa este un testament poetic, o reflecție asupra morții și a moștenirii lăsate în urmă. Poetul își lasă versurile prietenilor, sperând că ei vor continua să creeze frumos în poezia românească.