Inima mea își are rădăcinile sub Țebea,
lângă moaștele tribunilor amirosind în plante,
de-acolo își trage stirpea și bea
cu nesat, vlaga, pentru zilele acestea înalte.
Lângă tâmple mă frige zvâcnind suflarea unui get
și-n sânge cântă flori de sarcofagii dăltuite-n piatră,
simt cum la nunta strămoșilor mă-mbet
și toate năvălirile barbarilor mă latră.
E atâta zvocot în ea, încât zbârnâie ca o strună
și doinele tărăgănate de mila ei suspină,
ca și frunza fagului nu se ogoaie, nici nu se îmbună
prefăcându-și fiecare distih în lumină.
Inima mea e inima strămoșilor mei,
crescută în plante, în arbori, pe buze de viroagă
și-n ea, neostenit, inima lor de stei,
pentru țara în care moaștele lor, necontenit, se roagă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o legătură profundă cu trecutul și cu țara, simțind moștenirea strămoșilor în fiecare fibră a ființei. Inima este văzută ca un depozitar al istoriei și al spiritului național, un loc unde trecutul și prezentul se întâlnesc.