Frunză verde de alună,
Mă dusei noaptea pe lună,
Să găsesc o floricică
Care mult inima-mi strică,
Și s-o-ntreb de ce-n grădina
Pleacă fruntea și suspină?
„Eu mă plec, floarea-mi răspunde,
Căci o jale mă pătrunde,
Arde sufletu-mi și geme,
Căci mă trec fără de vreme.
Trei zile sunt înflorită
Ș-apoi cad de vânt pălită.
De-abia cresc și mă fac floare,
Abia mă-ncălzesc la soare,
Și pe mine cade-ndată
Umbră neagră-ntunecată,
Încât nimeni nu mă vede,
Floare sunt ori iarbă verde.”
Sensul versurilor
Piesa descrie căutarea unei flori care suferă din cauza trecerii rapide a timpului și a frumuseții sale efemere. Floarea se plânge de faptul că viața ei este scurtă și umbrită de întuneric, ceea ce o face să se simtă nevăzută și nesemnificativă.