O, Soare, vecinic călător!
De mult n-ai fost în mea țară
Cu-al tău sărut fermecător
S-o faci a crede-n primăvară.
Tu știi cât țara te iubește
Și cât în zodia lui mai
La ta zâmbire ea-nflorește
Și se preface-n dulce rai.
Tu știi cu ce câmpii manoade,
Cu ce cununi de mii de flori,
Cu ce cântări armonioase
Ea-ți iese-n cale chiar din zori.
Și ca pe-un sol de fericire
Trimis de însuși Dumnezeu
Te primește, -o, dulce mire,
Cu dezmierdări la sânul său.
De ce tu-n alte lumi străine
Mergi luni întregi, rătăcitor,
Uitând că țara fără de tine
Tânjește-amar în tristu-i dor?
Ah! amândoi când aveți parte
De întâlniri așa de dulci,
Cum de tu fugi în altă parte
Când vine noaptea să te culci?
Cum de tu nu-i dai semn de viață
S-o lași cu cerul ei pustiu,
S-o lași cu inima de gheață
Ca pe o moartă-ntr-un sicriu?
Când ea-i atâta de frumoasă
Și tu atâta de frumos,
Când ea îți este credincioasă,
De ce să-i fii necredincios?
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund al țării pentru soare în timpul iernii. Metaforic, soarele reprezintă o figură iubită care lipsește, iar țara tânjește după căldura și lumina sa, simțindu-se abandonată și tristă în absența lui.