Nimeni nu se odihnește.
Ăsta își mișcă ochii într-una.
Și-i mută pe spate
și vrând-nevrând merge de-a-ndaratelea.
Își pune ochii la călcâie
și vrând-nevrând se-ntoarce
cu capul în jos.
Ăla s-a transformat în urechi.
A ascultat tot ce-I mai nemaiauzit,
dar s-a săturat
și arde de nerăbdare să devină iar
el însuși,
dar fără ochi, nu vede cum
Ăstălalt și-a descoperit toate chipurile
și unul după altul
le-a azvârlit peste acoperiș. Ultimul chip
și l-a aruncat sub picioare și-acum
își acoperă fața cu mâinile.
Cel de-aici și-a-ntins privirea,
a lungit-o de la un deget la altul,
și merge pe ea în echilibru,
întâi mai încet, apoi mai repede
apoi din ce în ce mai repede.
Cel-de-colo se joacă cu propriul lui cap.
Îl aruncă-n aer
și-l prinde pe arătător,
sau nici măcar nu-l mai prinde.
Nimeni nu se odihnește.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de transformare și alienare prin imagini suprarealiste. Personajele se joacă cu propriile corpuri și identități, într-o continuă schimbare, sugerând o căutare nesfârșită sau o pierdere a sinelui.