De pe-un vârf înalt de munte coboram încet la vale,
Singură în a mea cale,
Singură cu gândul meu.
Și la vremi de farmec pline, vremi ce astăzi nu mai sunt,
Se ducea tristul meu gând,
Se ducea fără să vreau.
Și-mi treceau prin minte toate fericirile visate
Și în lume neaflate,
Și mereu tot coborând.
Lâng-o apă răcoroasă ce venea de sus din munte
Pe o margine de frunte
M-am oprit amar oftând.
Murmura-ncet și dulce apa cu-ale sale unde
Care-n suflet te pătrunde
Cu-al lor melancolic glas.
Iar o pasăre străină, peste valuri line,
Ale apei cristaline
‘Nainta câte un pas.
Și-atât unda cea curată cât și pasărea pribeagă
Ce-mi era atât de dragă
Eu din mers le-aș fi oprit.
Și-n acel minut de pace la iubirea ta trecută
În cenușă prefăcută
Deodată m-am gândit.
Atunci pasărea pribeagă cu aripile întinse
Valul apelor atinse
Și-n văzduh s-a dus în zbor.
Iar de sus pornind cascada până-n văile adânci
S-au rostogolit pe stânci
Șovăind îngrozitor.
Sensul versurilor
O călătorie solitară prin natură declanșează amintiri melancolice despre trecut și o iubire pierdută. Elementele naturii, precum apa și o pasăre, amplifică sentimentul de regret și dor.
