Noi răsuflăm adesea și nici nu luăm în seamă
Că fiece răsuflare îți e dator c-o vamă,
Și-ți e dator cu visul, urcușul unei trepte
Sfărâmătoare-a crudei orânduieli nedrepte.
Noi viețuim sub cerul ca niciodată-albastru,
Datori cu o legendă legată de un astru.
Alt foșnet are codrul de-argint și de aramă.
În fiecare toamnă, suntem datori c-o vamă.
De-nmădiem vorbirea, prin tine azi femeie,
Orice sărut de flăcări da vamă o scânteie.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de datorie față de viață, natură și iubire. Fiecare răsuflare, fiecare anotimp și fiecare sărut sunt văzute ca dătorii pe care le avem de onorat.