Virgil Diaconu – Pasărea Neagră

Cum toate stăteau răvășite și la voia întâmplării,
m-am gândit să fac puțină ordine în odaia
în care m-ai lăsat, pentru o zi, stăpân peste lucruri.
În odaia cu manuscrise. Și tocmai când mă hotărâsem
să le pun la locul lor, tocmai atunci
o pasăre îmbrăcată în negru de sus și până jos
a dat buzna-n odaie. Și s-a apucat să ciugulească
din pagini… Cuvânt cu cuvânt – chiar din pagini.
Cuvintele cele mai bune, adică tocmai acelea
care stăteau dinapoia cuvintelor, se află acum în pântecul ei,
laolaltă cu alte câteva lucruri de la începuturi
și din care s-a făcut lumea. Cuvinte și lucruri
pe care tăcerea mea nu le va rosti, de teamă, niciodată.
Întocmai așa mi s-a întâmplat cu neagra răpitoare,
în odaia în care m-ai lăsat, pentru o zi, stăpân peste lucruri.
Întocmai așa, și îți mărturisesc cu mâna pe inimă că eu
nu știu nici acum dacă ea și-a văzut mai departe de drum
sau dacă nu cumva și-a făcut cuibul chiar în cuvintele mele.
Chiar în cuvintele mele – pasărea neagră.
Da, uneori mi se pare că cineva mă urmărește printre rânduri,
așa încât va trebui să închid repede toate manuscrisele.
Toate manuscrisele din care se ridică, una câte una,
făpturile de abur, fantomele… Să închid toate manuscrisele
din care se ridică toate duhurile negre, toți morții!
Toți morții pe care îi duc în spate încă de la începuturi.
Ca pe niște sicrie trebuie să închid manuscrisele,
Doamne, pentru ca neagra răpitoare să nu te tulbure.
Să nu te tulbure și să mă lași din nou ca la începuturi,
când a trebuit să mă lupt cu toate vedeniile și arătările tale,
singur, în odăile peste care m-ai înălțat stăpân…