La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite
Și ca să vă ardă fierea, o, spirite-amețite
Blestemul îl invoc
Blestemul mizantropic, cu vânata lui gheară
Ca să vă scriu pe frunte, vița ce se-nfiară
Cu fierul ars în foc..
O, fiarbă-va mândria în vinele stocite,
În ochii stinși de moarte, pe frunți învinețite
De sânge putrezit
Ce am de-alege oare în seaca-va ființă?
Ce foc far-a se stinge, ce drept fără să-mi mintă
O, oameni morți de vii.
Vezi cum crapă urna, cenușa reînvie
Cum murmură trecutul cu glas de bătălie
Poporului Român
Cum umbrele se-mbracă cu zale ferecate
Și frunțile cărunte le-nalță de departe
Un Cezar, un Traian.
Cad putredele tronuri în marea de urgie
Se sfarmă deodată cu lanțul de sclavie
Și sceptrele de fier
În două părți Infernul portalele-și deschide
Spre-a-ncăpea cu mia rásufletele hîde
Tiranilor ce pier.
O, sfinte firi vizionare
Ce faceați valul să cânte, ce puneați steaua să cânte
Ce creați o altă lume pe asta lume de noroi
Proști și genii, mic și mare, sunet, sufletul, lumina
Toate-s praf, lumea-i cum este.. și ca dânsa suntem noi.
Refren: Și singur stau și caut, ca uliul care cată
În inima-omenirii de viață dezbrăcată
Un stârv spre-a-l sfâșia..
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de dezamăgire față de umanitate și de starea lumii. Vorbitorul caută ceva autentic într-o lume coruptă și dezbrăcată de viață, invocând un blestem asupra celor care au contribuit la această decădere.