Spațiu-n jur se îngustează,
Pe inimă pumnale-mi presează,
Întunericul devine greu,
Nu-l mai simt pe-al meu aheu.
Viața, pauză a eternei Morți,
Devine chin fără a-l meu soț,
Și-atât îmi place suferința,
De viață nu-mi va ierta ființa.
Iubite! Prin ce lumi te-a blestemat,
S-ajung eu îndurerat,
Să-mi grăbesc sfârșit de zile,
S-ajung la braț cu tine?.
Mă-nspăimântă când la stele meditez
Și le văd împrăștiate-n Univers;
În Eden, împreună ne visez,
Îl avem pe Dumnezeu advers.
Poate să fie Spațiul cât de infinit,
Să existe altele fără sfârșit,
Sufletul meu ție-ți aparțin
Până la Sfârșitului fine.
De-aș putea trăi numai în tine,
Să uit de tot, să uit de mine,
Să primesc amor ce mi se cuvine,
Să-ți simt atingeri divine!.
Dar te ține-ndepărtat,
Deus, să fii blestemat,
Că suferim noi, separați,
Pentru halu-n care arați!.
O să vină vremea noastră,
Să trăim în lume-albastră
Și niciun zeu nu va să ne despartă,
Căci avem aceeași soartă.
..
Lacrimi de sânge am vărsat la cer
Fără să știu prin ce universuri
Plânge, așteptându-mă-n versuri,
Cel ce-mi este înger!
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea profundă a unei persoane separate de iubirea sa, simțind un blestem divin asupra lor. Dorința de a depăși această separare și de a se reuni cu persoana iubită domină versurile, culminând cu o viziune a unei viitoare vieți împreună.