O, Fecioară prea miloasă,
Care atunci ai alergat,
Și cu mâna ta duioasă
Pe Iisus l-ai mângâiat.
Tu, ce fața-nsângerată
Cu năframa I-ai uscat,
Și-ai căzut îngenuncheată
Lângă chipul înspinat.
Vino astăzi tu, fecioară,
Vino cu năframa ta
Și în temniță coboară
Către cei ce zac în ea.
Căci acolo-n închisoare,
Lacrimi curg neîncetat,
Nu e râs nici sărbătoare
Numai plânset și oftat.
Și acolo, prea milioasă,
O fecioară ve-i afla,
Ca și tine de frumoasă,
Cu podoabă ca a ta.
Ea acolo zace-n chinuri
Ochii îi sunt viu izvor,
Și în lacrimi și suspinuri
Ea se mistuie de dor.
Tu să-ți iei năframa-ți sfântă
Și să ștergi al ei obraz,
I-alină dorul ce-o frământă,
Să ridici al ei necaz.
Și s-o faci să simtă iară
Dorul nostru-al tuturor,
Ca un vânt de primăvară
Dulce și alinător.
Și s-o mângâi, o fecioară
Ca pe Dulcele Iisus,
Și s-o faci să n-o mai doară
Astăzi chinul ei nespus.
Ca de praznicul tău mare
Când te bucuri tu în Cer
Ea să simtă ușurare,
În nevoi și în dureri.
Sensul versurilor
Piesa este o invocație către Sfânta Veronica, cerându-i să coboare în temnițe și să aline suferința celor aflați în nevoie. Se face o paralelă între suferința lui Iisus și cea a celor închiși, implorând-o pe sfântă să aducă alinare și speranță.