Mult prea obosit
Mă simt legat și-mi conturez pe față riduri timid
Culori mult prea întunecate pentru a le privi
Le evit
Și tot încerc de parcă n-am timp
Și tot ce fac este greșit
Mă las dus de val închis în propria cușcă
Prea multe alibiuri mi-am găsit
Și-acum din mine mușcă
Iar puterile se pierd rapid
Iar șocurile vin și le primesc în plin
Și sunt prea mândru ca să mă declar lovit
Încerc să mă privesc cu alți ochi
Și mă imit
Greșesc, conștientizez
Nu reușesc să mă agit
Vad cum pierd teren
Aștern ca paravan un zâmbet fals
Acoperit cu fond de ten
Așteptând parcă acel tren pierdut
Dar șinele tac
Iar eu în liniște ascult
Totul în jurul meu stă
Iar eu sunt prea orb ca măcar să par uimit
Și nici speriat și nici motivat
Și nici nebun încât să caut propriul drum
Și nici întreg să plec fără să las ceva în urmă
Sunt doar static fără pic de ripostă
Sleit
Iar în mine soarele apune
Rătăcit
Sau citind pe buze
Căutând semne de afecțiune
Îndoielnic
Ajung să nu mai cred în nimic
Singuranța în fața mea dispare
Încercând s-o ating
Aș băga și mâna-n foc
Doar ca să scap de frig
Și aș răspunde conștiinței
Doar dacă ar tăcea un pic
Și aș da orice doar ca să ies din acest vis
Și m-am trezit..
Primul pas care trebuie făcut
Ar fi să rup toate foile
Și atunci totul s-ar duce
Până și pe gânduri le-ar topi ploile
Dar sufletul nu se împacă și lovește cu forța în torace
Și neliniștea-nfiptă-n inimă nicicând n-o să-mi dea pace
Căci nu mai tace..
Mă simt în stare să distrug întregi foi și gânduri
Stări transpuse în rânduri
Să construiesc din dezamăgiri un munte
Și în același timp să descrețesc o frunte
Și ceva mă arde adânc în măruntaiele mele
Punându-i suflet lui Atele
Căci sunt înconjurat de noroi
Pe care nu pot decât să-l vars pe foi
Și știu că și tu și eu suntem singuri
Căci nu mai suntem amândoi
Și acum îmi umplu ochii de ură
Și privirea mea în care totul frige
Și realitatea și mai tare
În sufletul meu colții și-i înfige
Ar vrea să strige
Dar în glasul meu încă mai ninge
Și aburii de gheață ce-mi ies pe nări
Îngheață mări în timp ce-n mine
Oceane de tristețe sunt secătuite de cântări
Ce nu sunt auzite
Aș vrea să scriu dar totul fuge
Iar din peniță iese sânge
Căci acum scriu cuvântul plin de viață
Care prin vene-mi curge
Și amintirile ce le-aveam zâmbind, vivind în minte dispar
De parcă tot ce fac pierzanie-mi aduce
M-am agățat prea mult de un trecut înșelător
Așa că într-un final o să-i pun cruce
Căci nu-l mai simt pulsând în piept
Ci doar zăcând inert
Doar amintirea ta ca să-mi întoarcă privirea
Încearcă de braț să mă apuce..
Primul pas care trebuie făcut
Ar fi să rup toate foile
Și atunci totul s-ar duce
Până și pe gânduri le-ar topi ploile
Dar sufletul nu se împacă și lovește cu forța în torace
Și neliniștea-nfiptă-n inimă nicicând n-o să-mi dea pace
Căci nu mai tace.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare profundă de singurătate și dezamăgire, descriind lupta interioară a unei persoane care se simte pierdută și incapabilă să găsească pacea. Versurile explorează sentimente de regret, neputință și dorința de a scăpa de trecut, dar și incapacitatea de a o face.