Iubire dulce, să te reînnoiești,
Să fii ca foamea, care n-a pierit,
Ci azi dacă mănânci o potolești,
Dar mâine o să fii din nou lihnit;
Deci, dragul meu, chiar dacă azi te uiți
Cu gând să-ți saturi ochiul tău flămând,
Și mâine să privești, să nu renunți,
Ca dragostea să moară suspinând.
Să fie-acest răgaz ca un ocean
Care desparte oameni logodiți
Ce stau pe țărm, privind cu mult alean
Tânjind să-i vadă iar pe-ai lor iubiți;
Sau ca o iarnă vrând, neîndoios,
Să pară vara totul mai frumos.
Sensul versurilor
Sonetul explorează natura ciclică a iubirii și dorința de reînnoire a sentimentelor. Metaforele foamei, oceanului și iernii subliniază ideea că absența și așteptarea pot intensifica pasiunea și aprecierea pentru iubire.